Religie versus spiritualitate: ce ne ajută cu adevărat?

Te-ai gândit vreodată cum religia și spiritualitatea îți influențează viața? Pentru unii, ele aduc pace și sprijin. Pentru alții, pot fi surse de presiune și vinovăție. Ce facem atunci când regulile religioase par să nu se potrivească cu ceea ce simțim sau trăim?

Am întâlnit preoți care interpretau cuvintele Domnului în mod rigid, literal, fără o înțelegere profundă a conceptelor spirituale. Păreau lipsiți de substanță, habotnici, iar abordarea lor era mai degrabă judicativă. Acceptarea pe care o ofereau era condiționată, lipsită de ghidare sau susținere autentică.

Un exemplu bine cunoscut este porunca: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta.” Este o idee frumoasă, dar dacă părinții nu ți-au oferit iubire? Ce faci atunci când ei au fost sursa durerii tale? Alice Miller, o autoare apreciată, spune că nu ar trebui să iertăm din obligație. Dacă suferința provocată de părinți a fost prea mare, impunerea iertării ignoră rănile și ne lasă fără spațiu pentru vindecare.

Îmi place cum exprimă Gabor Maté ideea că pedeapsa unui părinte ar trebui să se oprească exact înainte de a amenința pierderea iubirii sau a relației dintre părinte și copil. Prin analogie, câteodată, ne este proiectată imaginea unui Dumnezeu dur, judicativ, punitiv și abandonator. Este o imagine care lasă urme adânci și care, adesea, influențează felul în care ne raportăm la spiritualitate.

Am întâlnit oameni care au trăit exact asta. Unii vin la terapie, căutând sprijin de la un psiholog București sau altundeva, pentru a înțelege cum credințele lor îi afectează. Uneori, presiunea de a respecta reguli rigide i-a făcut să se simtă pierduți. În loc să găsească alinare, ei s-au îndepărtat de sine. Dar spiritualitatea poate fi diferită. Ea poate oferi un loc în care să te simți în siguranță, fără să fii judecat.

Relația noastră cu religia și spiritualitatea începe devreme. Modul în care percepem divinitatea depinde, în mare parte, de copilărie. Dacă părinții au fost critici, ne putem imagina un Dumnezeu sever. Dacă părinții au fost calzi și iubitori, s-ar putea să simțim că divinitatea este o sursă de alinare.

Ce e de făcut? Primul pas este să privim sincer la credințele noastre. Sunt ele încă utile? Ne ajută să ne simțim bine cu noi înșine? Dacă nu, poate e timpul să le schimbăm. Un proces de psihoterapie individuală poate ajuta în acest sens. Este un spațiu sigur unde poți explora ceea ce simți și cum te raportezi la divinitate. Spiritualitatea nu trebuie să fie despre reguli stricte. Poate fi despre acceptare, iubire și compasiune.

Vindecarea nu vine peste noapte. E nevoie să ne oferim timp. Să ne imaginăm o divinitate mai iubitoare poate fi un prim pas. Sau poate doar să ne dăm voie să întrebăm „De ce cred asta?”. Răspunsurile pot fi surprinzătoare.

Până la urmă, nu există o cale perfectă. Religia și spiritualitatea ar trebui să ne apropie de noi înșine. Să ne ajute să trăim mai autentic. Dacă fac asta, atunci sunt exact ce avem nevoie!