Cum arată autismul la maturitate, dincolo de diagnostic
Imaginea despre autism a fost construită de-a lungul timpului aproape exclusiv în jurul copiilor.
Copilul care nu face contact vizual, care are crize la supermarket și aranjează jucăriile în rând. Adulții cu autism sunt mult mai rar în centrul atenției și cu atât mai rar cei care au ajuns la o vârstă matură fără diagnostic, trăind zeci de ani prin lume cu sentimentul că ceva nu se potrivește. Realitatea vieții cu autism la maturitate e mai complexă și adesea mai obositoare decât orice descriere clinică reușește să surprindă. Autismul nu dispare la majorat, iar unele persoane par să se „adapteze” mai bine pe măsură ce cresc. Mulți adulți cu autism, deși continuă să fie afectați, reușesc să își găsească un loc de muncă, să trăiască independent și să mențină relații apropiate cu alții, având un stil de viață ca toți ceilalți.
Trăsăturile autismului la adult se pot manifesta diferit față de copilărie, dar sunt prezente prin dificultatea în procesarea interacțiunilor sociale, sensibilitate senzorială la zgomot, lumini, texturi sau aglomerație, nevoia de rutine și predictibilitate, tendința de a procesa informații mult mai profund și mai literal decât cei din jur și o capacitate mare de concentrare în domeniile de interes. Ce se schimbă la maturitate este, de fapt, contextul. Locul de muncă, relațiile romantice, responsabilitățile și presiunile sociale adaugă cerințe pe care un sistem nervos autist trebuie să le proceseze constant, fără pauze.
Unul dintre conceptele cele mai importante pentru înțelegerea autismului la adult este mascarea, procesul prin care o persoană autistă suprimă sau ascunde trăsăturile autiste pentru a părea „normală” în ochii celorlalți. Deși mascarea poate fi avantajoasă pentru participarea socială, consecințele sunt complexe, indivizii se simt în continuare deconectați de ceilalți, iar procesul de mascare devine stresant și epuizant. Menținerea contactului vizual chiar și atunci când e inconfortabil, suprimarea stimmingului (mișcările repetitive de autoreglare), repetarea conversațiilor înainte de a le purta și monitorizarea constantă a propriilor reacții pentru a le „calibra” la așteptările sociale. Totul cu un efort uriaș, invizibil din exterior.
Consecința directă a mascării prelungite și a suprasolicitării senzoriale și sociale este ceea ce cercetătorii o numesc „autistic burnout”, o stare diferită de oboseala obișnuită sau de depresia clinică. Burnoutul autist constă în epuizare debilitantă și creșterea dizabilității, care poate fi cronică cu crize intermitente. Un studiu arată că burnoutul autist la cei diagnosticați la maturitate tinde să fie mai confuz decât la cei diagnosticați în copilărie, tocmai pentru că nu au avut niciodată un cadru de înțelegere a propriilor nevoi.
Mulți adulți cu autism duc vieți pline, cu relații, cariere și o calitate a vieții bună, dar nu fără să fi lucrat mult pentru asta și nu fără suport adecvat. Terapia cognitiv-comportamentală adaptată la profilul autist, psihoterapia axată pe autoînțelegere și gestionarea anxietății, grupurile de suport cu alte persoane autiste pot face diferența. Recunoașterea propriilor limite senzoriale și sociale, fără autojudecată, e un pas la fel de important ca orice intervenție terapeutică.
Foto: Pexels
